Interbari imbecile.

Nu ca intrebarile mele de zi cu zi ar fi cu mult mai inteligibile, adica am si eu d'alea gen "te-ai tuns?", sau " dormi?" ( la 7 dim). Si evident mi se raspunde pe masura: " Nu, mi-a crescut parul", respectiv " Nu, crosetam un pulover".

Dar de aici la intrebarile ce mi-au fost adresate cat am fost in " concediu" pe litoral e cale lunga, credeti-ma!

O sa dau doar un exemplu, doua fiindca sunt destul de obosita si iar am inceput lupta cu o raceala binevoitoare.

Deci... Prima oara eram la masa cu parintii unei prietene, prietenii de-ai parintilor prietenei mele, soferul prieteniilor parintiilor prietenei mele, sora prietenei mele si evident, prietena mea.

Bun... A venit o tanti zambitoare sa ne ia comanda.

Repet: buuun.

Ne-a adus tot ce vroia muschiuletu' nostru.

Dupa ceva timp ( in care cred ca fumasem peste 2 tigari) vine sa schimbe scrumiera.

Se apleaca, schimba si da cu ochii de mine, eu fiind cu tigarea abia scoasa din bot, pregatindu-ma sa dau afara fumu'.

Si urmeaza intrebarea: " Tu fumezi?".

Ei... eu cum ar fi trebuit sa-i raspund la intrebarea asta?

" Nu draga chelnerita, nu fumez. Tin tigarea asta asa de fite si din cand in cand o mai duc si la gura, mai si trag din ea, nu de alta da mi se pare cool sa scot aburi gri. "

Mda...

A2a intrebare stupida care mi-a fost adresata.

Cumparasem ceva suveniruri pentru acasa ( scoici, stelute de mare etc.) si ma indreptam inspre restaurantul hotelului unde eram cazata.

Intru, mananc si ies.

La iesire era o tipa care bifa pe un bon cate mese mai ai, cate nu mai ai. Intelegeti voi singurei.

Trec de ea, o salut si eu si prietena mea respectuos " La revedere" aka " Sarumana".

Facem 3-4 pasi si... fatala: " Ooo, v-ati luat suveniruri de la mare?"

Ei cum ar fi fost sa ii raspund pe un ton calm si sincer: " Nu... le-am adus din Bucuresti, ne-am gandit ca le-ar sta mai bine pe litoral".

Pfff...

Cam atat pentru seara aceasta. Daca cineva mai stie vreo stupizenie de intrebare va rog frumos comm.

:))

Mr. Levy - Si cand plang eu rad

O ador :X

Putin peste doi ani.

Totul s-a nascut prin prisma unui joculet pueril.

Ar fi terbuit sa fie doar un amestec avand ca ingrediente principale putintica ratiune si putintel mai multa chimie.

Ar fi trebuit...

Intre timp ingredientele s-au metamorfozat, s-au divizat apoi s-au amestecat.

Momentul zero a fost depasit de secunde ce mai apoi s-au transformat in minute, ele la randul lor au fost transformate in ore, in zile, in saptamani, in luni si in cele din urma: in ani.

Imi amintesc de zilele in care incercam din rasputeri sa uit.

Dar abia acum realizez ca cu cat incercam mai mult sa te alung, cu atat te apropiai mai mult.

M-am trezit de nenumarate ori crezand ca sunt singura, alunecand tot mai mult inspre gauri negre.

Am stat nopti intregi treaza, cu obrajii umezi holbandu-ma intr-un punct fix.

Incercam, incercam din rasputeri sa te uit, sa ne uit.

Zile la rand m-am invinuit spunandu-mi ca nu trebuia sa-mi deschid sufletul in fata cuiva, ca nu trebuia sa am incredere decat in propria persoana.

Dar asta insemna ca tocmai propria persoana ma tradase, fiindca era singura ce-mi stia toate secretele, iar acum o mare parte ii erau impartasite lui.

Au urmat alte nopti nedormite, stand in bezna, doar eu, un pachet de tigari si un chibrit.

Cautam sa ma regasesc, dar in acelasi timp cautam o portita pentru a fugii de mine insami.

Apoi , ca printr-o vraja totul redevenea la normal. Eram noi, de data asta impreuna.

Auzeam aceleasi minciuni, aceleasi promisiuni frumoase ce au reusit sa imi alimenteze zambetul pana in ziua de azi.

Inca le aud chiar fara a fi rostite de cineva. Au ramas acolo, undeva in mine.

M-am chinuit mult, foarte mult sa uit de tine, de noi.

Si... de fiecare data cand eram aproape de reusita, reapareai in cel mai subit mod!

Apoi am inteles, nu o sa te uit, nu o sa ne uit. Nici nu trebuie!

O particica din tine o sa fie intotdeauna gazduita in inima mea.

Clipele de neuitat alcatuiesc poate cea mai mare comoara pe care o detin la ora actuala.

Concluzia?

Teama, asteptare, dor, dorinta, durere, nervi, dragoste...

A MERITAT!

Avem o tara frumoasa....

Pacat ca e locuita!

Da, stiu, a devenit un cliseu deja. Dar chiar asa e.

Am fost zilele trecute intr-o scurta excursie la munte. Sunt peisaje ataaat de frumoase.

Avem un relief atat de bogat.

Cineva ne-a dat un dar, iar noi nu stim ce sa facem cu el.

Trist.

Am fost tradati tocmai de cei din neam cu noi.

Si mai trist.

De-a lungul timpului ati fost luati peste picior cu minciuni care mai de care mai frumoase.

Desi multi s-au orientat spre alte tari, mai era o speranta.

Insa noi, cei din generatia noua nu mai avem dreptul de a visa. Sau cel putin niciun vis care ar putea fi adus in plan real nu poate fi legat de Romania.

Oare chiar nu putem face nimic? Oare chiar va place sa va complaceti in situatia asta. Va vedeti copiii cum pleaca de langa voi, din propria lor tara si totusi nu faceti nimic.

Au vandut tot. Au dat tot aproape pe moca.

Macar putinul care a ramas sa-l pastram intact.

In fine...revenind la povestea cu peisajele tarii noaste. Sunt atatea loc'soare fascinante, demne de vizitat.

Si totusi multi aleg excursii in alte tari. Nu zic ca e ceva rau, din contra, e f. bine. Dar eu totusi cred ca inainte de a ne face bagajelu' si a pleca in Emirate sau mai stiu eu unde ar trebui sa ne bucuram de toata simplitatea peisajelor noastre. Si ar trebui sa ne concentram pe mentinerea ei.

De ce sa mergem la altii cand putem sta acasa simtindu-ne foarte bine.

De ce nu investeste nimeni in propria tara?

Avem atatea " statiuni " ( am pus ghilimele pentru ca nu prea se mai pot numi asa, avand in vedere starea lor actuala) balneoclimaterice. Atatea panorame mirifice. Atatea resurse naturale.

Suntem o tarisoara mica, dar plina de resurse. De toate felurile.

De ce sa nu profitam ? In fine... Pentru inceput ar fi mai mult decat ok daca macar tinereii care merg la un gratarel, un mititel si o berica in padure dupa ce isi umfla matu', se distreaza si se recreeaza ar si strange in urma lor.

Adica, cred ca tine de respect. De ce sa nu se bucure si altii in urma ta? Chiar esti atat de egoist sau doar mult prea comod?

E chiar atat de greu ca dupa ce stati 3-4 ore intr-un loc, va bucurati de aerul proaspat, iarba verde si peisajul minunat sa si curatati in urma voastra? Am fost in ceva locuri din tara. De cele mai multe ori am ramas uimita de frumusetile ce ma inconjurau.

Asta pana dadeam cu ochii de pungi, conserve goale, materiale textile etc. aruncate peste tot.

Acum 2-3 zile cand ma intorceam de la munte am stationat putin langa un lac, un mic popas.

Era destul de frumos. Padure in spate si un lac imeeens.

Asta pana te impiedicai de o sticla goala de bere, sau dadeai cu ochii de uleiul din apa.

Mda... Trecand peste toate astea am sa atasez si cateva poze din mica mea excursie.

La metrou...

Avand in vedere ca sunt cam minora, nu posed nici un fel de cutiuta pe 4 roti.

Si cum stau la periferie, sau mai bine zis putin inafara Bucurestiului si nici nu suport sa stationez in casa prea mult... ma deplasez cu mijlocele in comun, indeosebi cu metroul. Dupa parerea mea e cel mai ok mijloc de transport. Vine des ( cu mici exceptii), nu e exagerat de aglomerat, daca langa tine se aseaza un specimen sau o specimeana ce degaja mirosuri imbietoare te poti deplasa fara nici o problema in partea cealalta a metroului ( fiind destul de lung), e racoare, ajungi relativ repede la destinatie.

Pe scurt: e mult mai ok decat autobuzele, tramvaiele etc.

De ceva vreme la metrourile noi cred ca ati observat si voi ca trebuie sa apesi pe un butonas pentru a se deschide usa.

Si... butonasu' ala daca este apasat inainte de a capata culoarea verde, este apasat degeaba. Pentru ca NU deschide nimic.

Pana aici nimic anormal.

Dar... se pare ca inca exista oameni care nu au inteles "jmecheria" asta.

Asa se face ca de multe ori am vazut oameni apasand ca disperatii.

Dar intotdeauna mi-am zis " o sa inteleaga ei" .

Pana azi.... cand chiar m-am enervat.

Eram vreo 3 ,4 persoane maxim.

Ridic ochii din carticica, observ ca ne apropiem de statie, o inchid si o bag tacticos in gentuta.

Ma ridic, imi indrept fustita si inaintez inspre usa cea mai apropiata de scari.

Buuun... Metroul se opreste. Eu in fata usii si o tanti aranjata si blondina in spatele meu.

Trec cateva secunde ( timp in care beculetul verde de la buton nu se aprinsese) si ma trezesc cu acea doamna care la prima vedere parea sa aiba un iq destul de ridicat impingandu-ma si spunandu-mi pe un ton grav " lasa-ma pe mine".

Ma dau un pas la o parte si o vad cum incepe sa apese in disperare pe buton.

Am ramas vreme de 2-3 secunde masca. Chiar nu stiam ce sa fac, daca sa zic ceva si ce anume.

Sa o las in continuare in nestiinta sau sa ii explic calm ca trebuie sa se faca verde pentru a se deschide? Sa ii amintesc ca suntem la capat si metroul nu pleaca nicaieri pana nu coboara toata lumea si urca alti pasageri ( iar asta dureaza cel putin 5 minute) ??

Usile se deschid intr-un final, iar dansa imi arunca o privire de genul: " vezi fraiero? ".

Am preferat sa ii raspund cu un zambet inocent si sa o las sa-si continue drumul fara a ii explica complicatul proces de a deschide usile metrourilor.

De ce? Pentru ca ce-i drept... a fost destul de haioasa in lupta sa cu cele 2 usi. Poate le va fura un zambet si altor calatori pe viitor. Sau poate altii nu or sa fie la fel de calmi ca mine.

Cine stie?

:-??