vineri, 23 iulie 2010

Vreau.

Ok... am o problema.
Ceva ma macina pe interior. Nu stiu exact ce sau de ce. Stiu doar ca simt ceva.
Nu stiu ce si de unde a aparut.
Stiu ca imi e teama, dar nu stiu de ce sau de cine.
Stiu ca am o stare de cacat.
In general cand am o problema caut mai intai cauza si abia apoi ma uit la efecte pentru a o putea rezolva.
Ei bine, de data asta e diferit. Nu gasesc nici o cauza. Si cand gasesc o neg cu toata fiinta.
De ce? Hihi , ce buna intrebare.
De ceva timp tot port monologuri. Da, discut tot mai des cu eul meu interior.
( da, sunt cam razna)
Inainte cand aveam o stare de genul ma inecam in alcool, ma sufocam cu fumul scos de plantuta lu' Jah...
Si acum? Acum vreau sa cred ca sunt mult mai puternica.
Vreau sa imi demonstrez ca pot trece peste si asa singura fara a ma ascunde prin intermediul unor chestiute precum cele enumerate mai sus... Vreau.
Totul se invarte in jurul acestui banal verb " a vrea".
Vreau... dar oare pot?
Si cica: " daca vrei poti".
Pai... oare vreau indeajuns de mult? Si cica: daca nu vrei indeajuns de mult inseamna ca nu e o cauza buna.
Pai... cum imi dau seama daca e buna sau nu cauza?
Si cica: cauta in adancul tau si ve-i gasi raspunsul mult asteptat.
Waw! Ei asta da.
Si acum ajung inapoi " vreau sa gasesc un raspuns". Hihi... si intervine si un alt verb ( ce-i drept se situeaza pe plan secundar) : " trebuie" Trebuie sa fac ceva!
Uh... si acum intervine jumatatea cealalta de " eu interior" spunand: PAI FA DRACU MAI REPEDE CA EU NU MAI POT!
Si cealalta jumatate zice: PAI AS FACE, dar ce?
Si apoi intervin si eu : Calmati-va, calmati-va... o sa gasesc eu ceva.
Si apoi aud cum urla ambii: " Asta spui de cand te cunooooaastem!"
Si apoi cad pe ganduri, de cele mai multe ori ma trezesc brusc cu ochii injectati si umezi. Stiu ca lacrimile ard de nerabdare sa-mi umezeasca obrajii, insa ma opun! Vreau sa le tin prizoniere inca. Vreau sa le folosesc pentru o cauza cu adevarat nobila... Adica... macar sa stiu dracu' de ce imi pis ochii.
Si apoi ma gandesc ca toate astea se datoreaza profundei stari de plictiseala ce ma cuprinde.
Dar incep sa ma gandesc: oare de ce sau de cine sunt atat de plictisita?
Si vine un raspuns nu prea satisfacator: " de tine insuti".
AhhhhH! Nu, asta nu vreau sa cred! Nu pot sa cred ca fetita aia cu un temperament coleric s-a transformat intr-o melancolica convinsa.
Nuuu... nu vreau sa cred ca fetita mereu pusa pe sotii a disparut.
O sa imi lipseasca ataat de muuult...
Offf...
Dar poate nu a disparut. Poate e doar un alt joculet de-al ei si sta pitita pe undeva printr-un coltisor al propriei mele persoane.
Poate vroia doar sa-mi arate cata nevoie am de ea, inainte sa ma plictisesc.
Poate....